In racoarea unei nopti de vara, ma plimbam incet pe malul marii, pe malul unei mari de tacere, care se intindea departe, atat cat puteai cuprinde cu privirea, si tot n`o puteai cuprinde :-)
Sub privirea astrilor care bantuie noaptea cerul, sub privirea stelelor, care se uitau mirate spre mine, si a lunii, care de fiecare data cand incercam sa ii vorbesc, tacea mut, si nu zicea nimic. Din oglindirea apei, le zaream cum licaresc incetisor, trimitand razele lor palide spre pamant, care intrand in atmosfera noastra, se pierdeau printre multimea gandurilor oamenilor, care ajungeau pana dincolo de stele. Chiar mai departe decat dincolo de stele...undeva in univers, pe un alt taram, de care n`am auzit inca.
Nu indrazneam sa ridic privirea spre cer, dar priveam in apa, si stiam deja, ca luna si stelele ma privesc ne`ncetat. Iau incet o raza, trimisa de o stea, de mult apusa, ma joc cu ea, o inalt, o trimit inapoi inspre ceruri, si`mi pun o dorinta. Inchid incet ochii, ma asez pe malul marii care incepea sa devina nelinistita, si apoi ascult durerea, pe care mi`o povestea ca pe un basm, ba chiar ca pe o poezie de`a lui Eminescu."A fost si el aici" spuse ea nedumerita, "si azi ii mai aud pasii care se plimba de`a lungul malului, si azi ii mai simt durerea ce`l apasa..."
Toate se`neaca in mare, pana si luna, si stelele, si soarele, in maretia lui, si in fiecare dimineata, daca privesti spre celalalt capat al marii, el rasare din mare, glorios pentru o noua zi, iar apoi... incet, la celalalt capat al lumii, parca are vrea sa apuna.
Dispare tot intr`o secunda, tot ce`a fost, pana si luna se ineaca in tacerea ei surda, si stelele incet isi ascund licarirea, se ascund in lumina soarelui care le cucereste incet, le ascunde dupa mantia lui aurie...
Am stat toata noaptea si`am ascultat marea, si am privit luna prin ea, si stelele, m`am jucat cu razele lor, si cu umbra ei, ea, carea statea langa mine, si nu imi soptea nici macar putin din farmecul ei nestiut de nimeni, nici macar o bucatica, nici macar... Si totusi, am inteles, ca ea era luna, si ea era soarele, si ea era stelele, de pe cerul vietii mele, de ea ma indragostisem...Cu ea am vorbit toata noaptea, pana in zori...
Ea era marea, care imi soptea dragostea ei, atunci cand eu taceam, ea era luna, pe care o priveam ades, si ea era aceea care imi dadea razele sperantei, numa ea...ea era. Ea rasarea zambete dimineata si ma facea sa traiesc, ea ... numai ea. Ea era singura care putea, care vroia, care zambea cand totul era intunecat, si ea era singura care imi dadea speranta, cand totul era pierdut, cand totul era prabusit. Ea facea sa rasara soarele..
O caut si azi, acolo pe malul marii, si stiu ca intr`o zi va aparea. Ne vom lua de mana, si impreuna cu soarele, ne vom cufunda in mare, si acolo vom uita de toate. De noi, de durere, si vom privi luna si stelele, si soarele, si vom stii, ca iubirea, e eterna..si ca nimeni nu ne poate desparti.
Si`apoi, vom rasari impreuna cu soarele, si vom apune o data cu el, ca sa putem vedea ziua minunatia lui si noaptea luna, si sa rasarim cate`o raza din fiecare stea, pentru fiecare muritor...
ATAT :D ca ajunge ca poi prea multe vise si sperante nu`s bune:))
