Există în viață lucruri care dor. Doare despărțirea , doare amintirea, dor vremurile trecute care nu se mai întorc, dor și rămân cicatrici. Viața o să le ascundă în tine, dar tu o să îți aduci aminte de ele în cele mai negre zile din viața ta. În cele mai adânci prăpăstii, or să doară toate la un loc într-un vârtej de nebunii acute, într-un urlet insuportabil al inimii care o să își ceară moartea grabnică cu o bucurie negrăită. Tu nu o să i-o poți da. Pentru ca ești prea slab.
O să treacă anii și la un momentdat o să înceapă să te doară dragostea. Dragostea care te umple și ar vrea să umple și persoana potrivită de lângă tine. Dar ea nu e. Poate obișnuința o să înăbușe urletele inimii pline de cicatrici. Dar nu o să te lase. Are să îți deschidă fiecare rană, sângerând, usturând, într-o durere pe care doar luna o cunoaște. De ce luna? Pentru că ea îți știe nopțile nedormite. Pentru că strigătul inimii tale înainte să ajungă la picioarele Dragostei Divine trece prin fața ei. Poate de aia e lună plină o dată pe lună. In rest e goală. Poate se hrănește fără să vrea cu durerile oamenilor suferinzi a dragoste. Și când nu mai poate duce nici ea, se umple, strălucește atât de tare încât nu mai ai nevoie de felinar noaptea când ieși să te plimbi pe malul râului pe sub sălcii. Și vezi mai bine ca ziua. Vezi umbra rece a dragostei care parcă fuge de tine ca un copil. Și tu incerci s-o prinzi, și ea dispare iar in valul apei care curge lin. Doare atunci când, stai și privești în ochii celui de lângă tine durerea. Când în graiul lui auzi deznădejdea ce se varsă ca valurile marii. Suspinul acela pe care și tu îl cunoști. Doare atunci când, îți pune inima în mâini, plină de cicatrici iar tu te întrebi, "unde am fost atâta vreme"? Undeva, în adâncul ființei tale se naște o dragoste care vrea să facă și să desfacă, să lege și să panseze. Se naște sentimentul. Pentru că tu știi. Tu ai trecut pe acolo.
Și atunci, din sertarul ascuns al sufletului tău scoți tremurând cu degetele-ți albe, sub privirile lunii, inima ta. O inimă cu răni adanci
Ochii-i se măresc cuprinzând parcă tot misterul, înțelegând că două inimi întregi n-ar putea să se completeze una pe cealaltă. Că nici o inimă întreagă și una plină de cicatrici nu s-ar putea completa. De ce?
Pentru că inima Lui Cristos și azi se frânge pt noi, iar inima noastră se frange întruna în durerile vieții. Iar El, si noi, ne completăm într-o armonie pe care două inimi care nu au suferit niciodată nu pot să înțeleagă.
