Bunica

Ieri am fost pe la bunica....

Ma uitam la poza mea de profil de pe facebook in care eram eu si bunica. Eram in curte la dansa, era vara si povesteam.
Zilele trecute am trecut pe la ea. Ea nu mai era, curtea era goala si rece. Nu recele ala de iarna, era recele ala pe care il simti in adancul sufletului.

Recele ala cand drumul pana la Feldru e atata de greu ca nu te'ai duce, si te'ai duce. Cand ai vrea sa apari la poarta, sa intri in casa si sa iti raspunda cineva. Dar nu e cine.
E drumul ala pe care altadata il faceai bucuros.

Am ajuns la capatul ulitei, ca de obicei si ca mai demult cand era iarna, si zapada si urcam pe langa apa. Am ajuns la poarta si am deschis nerabdator poarta cu dichisul ei stiut de toti, un secret pastrat cumva de tot satul. Nici nu m'am uitat peste poarta inalta cat bunica.

Am deschis si cand m'am uitat, m'a izbit recele ala de care ziceam mai devreme. Un rece amar. Omatul in curte nu mai era batut nici macar de gaini. Nici macar umbra nu mai batea omatul in curtea bunicii. Mi'am facut curaj si am intrat, sa las urma pasilor mei in omat, sa nu para chiar asa parasit locul.

M'am apropiat de usa si am incercat'o ca si cum bunica ar fi acasa, iar mai apoi am cautat cheia care era pusa intr'un loc secret, stiut de toti. Nu era nici cheia. Nici usa deschisa. Nici gainile alea afurisite nu mai erau in curte, si nici bunica nu era.

Papucii dansei cu care umbla prin casa erau astazi sub masa, plini de praf, pusi parca sa astepte ceva. Si clanta de la usa era plina de panze de paianjeni.

Nici usa care urca sus nu era deschisa, bunica nu era nici sus in casa, nici jos. Nu era nici in bucataria de vara, nici in gradina si nu era plecata nici in vecini.

Recele m-a facut sa sed pe laita de langa perete unde isi tinea scumpa galeata cu apa. Am bocit vreo 15 minute singur scriindu'i un omagiu in versuri. Nu stiu daca mi'am bocit mie sau dansei. Cred ca amandurora.

I'am bocit singuratatea. Noptile triste si singure, zilele in care se trezea fara sa aiba cui sa dea un buna dimineata. Cel mai rece mi se pare singuratatea ei de dupa moartea bunicului, nu faptul ca ma duc acolo si imi plang mie de mila ca ea nu mai e. Ea e acolo unde si'a dorit mereu sa fie.

Astazi ma uit in poza de profil si vad o ograda plina si calduroasa. Nu de caldura verii, ci de zambetele si vocea bunicii, de rasul ei colorat. De credinta cu care ne intampina si ne indruma. De imbratisarile cu care ne conducea la poarta in trista'i si scurta bucurie pe care o avea de'a o fi vizitat cineva.

Nu ma tem de moarte cat ma tem de singuratate. Dorinta omului singur e numai una.