Amara

Imi bate`ncet la usa, incet, ca si cum n`are vrea sa ma deranjeze si totusi, ar vrea sa ii deschid... trag plapuma de pe mine, sar din pat si ma duc sa vad cine`mi bate usa la ora asta. Deschid..

"Buna" spune ea. "Buna!?" ma uit atent, speriat, masurand`o din cap pana in picioare. "aaaaa, intra !"

Tacuta, intra inauntru si se aseaza pe canapea, se uita mirata de jur imprejurul camerei si incearca sa escaladeze cu privirea muntele de haine din camera cealalta. "ce dezordine, imi zic." Ma pun jos si o privesc in liniste, fara sa`i spun o vorba. Ma uit pierdut la fetisoara ei de ingeras, in care se perinda doi ochisori mari caprui, parul i se lasa peste umeri nearanjat, iar in obrajori era rosie. Buzele erau crapate, si totusi... Era atat de frumoasa, dar, cine esti?

Nu`ntelegeam ce cauta la mine in casa. Nu`ntelegeam ce vrea, statea cuminte pe canapea, si ma privea undeva pierduta in timp, in vise marunte... Ofta adanc de cateva ori. Simteam ca`n sufletul ei era trista, desi schita un zambet murdar pe fata ei de ingeras, dragalasa. Ma asez langa ea si`o strang in brate, isi lasa capsorul pe umarul meu, si`mi umple camasa de lacrimi. "De ce plangi copilo? De ce plangi?"

"Ma doare...Sufletul meu, ma doare, mi se frange inima`n bucati, marunte marunte, nu ma lasa, strange`ma tare in brate!" "de ce? spune`mi, de ce?"

"mai bine nu, imi spune, mai bine nu!" ma atinge cu manutza ei fina pe fata, "daca ai stii tuh, chip de lut, daca ai stii cata tristete, daca ai sti cata suferinta..." n`o`ntelegeam, dar stiam, o simteam, si ma cuprindea un dor pe care nu l`am mai simtit de mult.

"tine`ma langa tine, nu ma lasa, strange`ma tare, lasa`ma sa plang langa tine, sa zambim apoi, sa rasarim stele pe cer, si sa le dam nume."

eram complet derutat. dar ea, era un inger, se uita ca si cum ar sti ce vreau sa ii spun, desi nu stiam, ca si cum stia ca eu eram acolo pentru ea, desi eram departe, si totusi eram atat de aproape.

am stat asa, sa`i inteleg tristetea ce`i cuprindea fiinta, am privit`o intristat, pentru ca nu stiam ce sa fac. Am tinut`o in brate, asta vroia la urma urmei. Apoi intr`un final, a adormit, era asa frumoasa cand visa cu ochii inchisi ca si cand visa cu ochii deschisi. Ii disparuse expresia durerii de pe fata pentru o clipa, se intinse pe canapea apoi se ghemui si adormi mai adanc...

Era un inger, mica si firava, cu ochi caprui, si cu toate durerea din suflet, simteam atata bunatate in inima ei, atata dragoste.

"sa nu pleci, imi sopti in somn, te rog, sa nu pleci" "nu am sa plec, acum, odihneste`te! "

A adormit la loc asa cum era mai inainte, mai frumoasa, mai si mai...

The worse fight, the worse nightmare… the worse battlefield.

Have you ever thought about the worse battlefield? The battles that struggles you, that puts you down, that makes you clash down? I think about it every day, first I thought is the fight with that sweet best friend that has just betrayed me, it`s not. You`ll say, it`s the fight with your parents, or your girlfriend, or anyone else who`s disappointed you.

These aren`t reasons, these aren`t fights, these are just things that make your battlefield look like it`s been the third world war, but this aren`t fight. The worse fight, the biggest battlefield on which you have to fight is your mind. That place where fights never end, where fight grow with every single thought, with every single word that keeps coming through your mind. This is where you have to stand up, the place where you have to change things, and set them straight and accurate. This is the battlefield you carry wherever you go, out with friends, dating, church, and every single place. It`s an unfinished field of fights. It will end when u will “rest in peace”. As it starts as soon as you can think and act on your own initiative, it won`t end unless your brain stops working.

It`s strange that I started this topic, but I keep fighting on this battlefield for years, and I just figured out that this costs me in my real life, in my relationships, in my relationship with God. Every thought make it slave obeying Jesus Christ. As I don`t have peace in my soul, and rest in my mind, order in my thoughts, I decided to show you how to win this battle. It won`t be easy, and it will come back every single day.

It`s like breathing oxygen, drinking water, eating, it`s like it comes from itself, but you can win! Make your thoughts slaves obeying The Lord. Only He can help us. We die slowly everyday, slowly and sure. And soon we`ll look like walking wrecks. Living deads, walking, with mind flying far away, unable to talk as we used to, unable to face reality, to face real world, we`ll keep leaving like dreamers fighting on our “worse battlefield”.

Every fight starts in the worse battlefield the humanity can face, our minds. Face it!

e iarna...

e iarna de tot peste ulita mea,

si ninge cu flori de zapada,

e cerul tot un gri`ntunecat,

si zapada e`atata de alba.

se`asterne covor de omat,

se`asterne pe dealuri,

campii si in varfuri de munti,

peste case din ceruri stelutzele cad,

intr`un joc ce nesfarsit pare,

acoperind tot satul cu imaginea iernii..

pe horn se ridica la cer nori de fum,

biruind printre fulgi ca de cristal,

se inalta la cer, si dispar in vazduh,

dispar printre stelele albe.

m`apropii de geam,

sa`i zaresc infinitul as vrea,

nesfarsitul de stele ce cad pe pamant,

e`atata de alba iarna,

e`atata de sumbr`uneori,

pe geam se astern trei stelute

si`ncet incep sa cante colinzi.

e iarna iar, si`i iar craciun.

de maine incepe sa fuga iar sania,

pe dealuri copii zbughesc prin zapada,

pe uliti raman doar omuletii rotunzi,

cu`atat maiestrie "ziditi" de copii,

cu nasuri de morcov si nasturi de carbuni,

prevestesc iarasi iarna,

si mi`aduc aminte din nou,

de vremea copilariei mele...

e iarna iar,

si iar cad fulgii,

si`s iar impodobiti copacii,

e iarna iar si totu`i alb

e alb si gri, si totu`i iarna..

ce folos?

ma pierd printre stele de`argint,

pribegind pe taramul de vise,

m`avant cu un dor mai aprins,

mai aprins ca si ieri , mai jalnic ca maine,

infrunt o speranta desarta uitata de mult.

speranta esti tuh,

si azi in rasarit te`am vazut printre nori,

ti`am simtit mangaierea,

o lacrim`amara`ti curgea.

am vrut sa te iau iar de mana,

am vrut sa te plimb printre stele,

sa`ti arat cum ninge pe pamant,

am vrut sa te duc mai departe...

te`ai intors o clipa spre mine,

mi`ai zambit dulce si surd,

mi`ai soptit tot amarul,

toata durerea`n surasul tau bland,

si sufletu`ti arde de dor, de durere,

te sfasi`amintiri ce`au trecut peste tine,

de vremi ce`au trecut ti`e inima arsa.

am vrut sa`ti arat cum e zborul de ingeri,

iubirea cum pierde notiunea de timp,

amarul dispare cand razele`apar,

cum surdul cuvant prinde culoare,

cum totul devine din simplu cuvant,

o sfanta cantare,

din sunete simple`am compus melodii

divine si sfinte cantate la harpa iubirii

ce folos sa`ti vorbesc iar in psalmi?
ce folos sa`ti soptesc cuvinte de dulce?

sa`ti arat ca iubesc un inger?

azi am pornit inapoi pe pamant,

dezamagit ca nici pe pamant nici in stele,

n`am gasit nici`un inger sa`mi mangaie doruri...

iarna...

a`nceput sa cada fulgii,

fulgi, stelute argintii,

si`n fugarul lor suras,

zambete, si bucurii,

saniutza fuge`n graba,

schiurile bat de zor,

ne grabim cu toti afara,

sa vedem ca`i iarna iara...

vine`asa ca dintr`o data,

si se`asterne fara voie,

norii`si scutura stelute,

noi le adunam de jos.

cu lopeti, harnici de zor,

voie buna si mult spor.

noi luptam`mpotriva iernii,

iar ea vine`asa cu dor.

toti copiii o asteapta,

vor sa bata iar pe partii,

saniutza ca sa fuga,

schiurile nu se`opresc,

totu`i voie bun`aicea,

omuleti mai mari mai mici,

cu un nas galbui de morcov,

si carbuni in loc de nasturi,

ca si`atuncea cand eram copiii.

vine iarasi primavara,

noi suntem "batrani" acum,

noi fugim de`aici acolo,

fara sa vedem ca ninge,

ori vedem dar nu zambim,

doar surasul celor mici,

cand mai prind in palma fulgul,

ne aduce`aminte draga,

ca am fost si noi copii.

vai ce draga mi`era iarna,

vai cat asteptam sa ninga,

dar acuma ninge`ntruna,

poa sa ninga si sa ninga....

hai zambiti, e iarasi iarna,

hai zambiti cu asti mai mici...

Imbatranim...Nu uita sa iubesti !

Imbatranim iubito, iubitule,

Iubitii mei, imbatranim !

Noi rasarim incet, pe`aripi de vant,

Purtati cu cald pe razele de soare,

Nastem iubiri de ne`nteles,

Si ne`ntelesi suntem o viata`ntreaga,

Nu ne`ntelegem intre noi,

Si`ncet, iubitii mei, imbatranim !

Am rasarit in razele de soare,

Si`am inflorit in toi de primaveri

Ca mugurii de floare rara,

Apoi gustam iubirea,

Iubirea`ceea ne`nteleasa dintre noi.

Iubirea`ceea cruda si vulgara,

Ce ne aduce`n prag o primavara,

O primavara rara, uitata de mult de altii...

Si`apoi, uitam si noi ! Imbatranim.

Noi rasarim, ne nastem din iubire,

Inmugurim, si din priviri ne stim,

Si ne cunoastem ca de cand eram copii,

Traim in dragoste, iubire,

Si`ncet, iubitii mei imbatranim!

Si`i cruda batranetea, si tot la fel de dulce,

C`apuci sa`i gusti singuratatea,

Doar daca tineretea, nu`ti fura viata,

Doar daca sti sa gusti iubiri de ne`nteles cand esti copil.

Si stii s`alergi spre rasarit pe valuri,

Sa`neci in mare luna cand esti langa EA,

Si sa ascunzi o stea`n privirea EI!

Hai sa iubim!

Sa ne iubim ca si Tezeu si Ariadna,

Sa ne iubim, cu`atat ramanem

Atat, nimic mai mult,

Atat ramane cand imbatranim...

Hai sa iubim,

Pana cand negrul nor,

Acela dor ce`aduce nemurirea,

Nu ne ajunge di`napoi.

Nu ne impiedica pe drum,

Si nu ne ia apoi...

Hai sa iubim pana nu`mbatranim!

Iubitii mei, oricum imbatranim!

oh, clipa dulce...

e`asa de dulce prima clipa
si`asa de repede te impresoara
e`asa de dulce iar si iar,
si`ai sa`i cedezi,
pana`ntr`o vreme, cand ai sa spui
e ultima povara.

iti frangi`n inima pacatul,
si sufletu` ti se inegreste tot mai tare
te frangi mahnit in clipa asta trecatoare,
si`ai sa`ti adormi in clipe constiinta,
ai s`o sufoci fara sa stii,
fara sa vrei adormi si tu.

si intr`o zi privind uimit la stele,
te`ntrebi, o, Doamne, tu le`ai creat si pe ele?
chiar Tu, ai scris iubirea intre ele?
Cuvantul Tau le`a dat viata,
Speranta tu ai pus`o`n a lor raze?
Si`n praful lor de stele, ai pus o mangaiere?

Nu`i greu sa scapi viata printre degete,
Nu`i greu sa uiti tot ce`i mai sfant in lume,
e`usor asa, ca ploaia care cade din inalt,
e mai usor ca roua, pacatul te`nfasoara.
si te aduce iar in vale. in valea de oase uscate.

si`ai sa privesti acol mirat,
si tu nu stii, ca esti chiar printre ele,
dar Doamne, si eu sunt ca si ele?
esti, da! esti fara vlaga,
prin vine`ti curge vantul disperarii.

De cand? De cand sunt Doamne`aici?
si stai o clipa fara s`astepti raspuns.
si cugeti iar la stele, dar voi, voi nu mi`ati spus nimic,
ah, vai, de ce sunt iar aici? mai ieri eram in culme.

si tu nu stii copil pribeag,
c`am dat la moarte Fiu de Imparat,
c`a suferit osanda`ti pe Calvar,
batjocura si chinul tau!
si azi te`neci in clipe de placere trecatoare,
si azi te`nchini la bucurii de`o clipa,
asa de mult, asa de tare.

de vrei sa vii, apuca`Ma de mana,
si`o sa privim intreaga Mea creatie,
Am sa`ti arat geneza lucrurilor trecatoare,
cum te`Am creat acolo in Eden,
si`ai sa`ntelegi, iubirea ce ti`o port.

nu sta o clipa! regreta`ti tot trecutul,
sa`ti para rau de fiecare firicel de timp pierdut,
ca roua treci, la rasaritul Soarelui etern,
esti ca nisipul in clepsidra,
azi esti aici si maine esti trecut.
maine esti nici macar o umbra.

Dar vino, intoarce`te, pana nu`i prea tarziu,
mai e putin, si se va auzi un glas de trambita.
mai e putin, si ce vei zice`atuncea?

dor...

imi arde inima un dor aprins,

cu`n foc ce parca nu se stinge,

un dor pe care`l port bunicii,

nu`i dorul de iubire,

nu`i dor de nemurire,

eu`n dor parca de maica,

e`asa de`aprins, si ea`i asa departe.

formez pe taste numarul ei vechi,

pe care`l stiu de cand eram copil,

si sun`acelasi ton de mult,

si`astept cu nerabdare ca sa`i aud vocea...

alo? cu buna ziua,

"ce faci bunico?"

iar ea`mi raspunde "bine"

esti tuh? esti Fineas?

da bunico, mi`e dor de tine,

dar nu i`am spus, si`mi pare rau,

si`am stat la sfat cu dansa,

ne`am cufundat in amintiri,

si sfaturi multe, ca`ntotdeauna.

acum e altfel,

nu`i ca si`atuncea cand eram copil,

si tot mai tare se`amana cu`atuncea,

singuratatea`i un dusman ne`nvins, te schimba.

si`apoi, dupa multe cuvinte`mi spune,

"nu ma mai cauta, nu ma mai suna",

copiii mei, ce i`am crescut chiar eu,

si tot mai rar aud cum suna telefonul,

trec ore, chiar zile, si`apoi deodata toti ma suna,

desi eu mi`as dori, pe rand, in fiecare zi,

cate`unu, si mi`as dor sa fie aici,

nu toti, doar unul, sa imi aline singuratatile...

da stiu bunico, ce sa`i spun?

as strange`o`n brate, i`as da o sarutare,

i`as alina singuratatea,

o lacrima ii curge, incet,

obrajii ei brazdati de vreme,

si paru`i alb incaruntit ca iarna,

parca i`a nins cu stele de nea.

mi`aduc aminte`n fiecare zi de ea,

si zilele de soare cu caldura,

cand petreceam`n ograda ei.

mai esti? mai esti acolo?

mai sunt, mai stai cu mine,

mai stai bunico, mai spune`mi doua vorbe,

mai stai, dar nu pleca...

as vrea sa plec, sa plec langa bunicu,

imi spuse vocea ei, parca ceva se rupe`n mine,

parca ma doare inima,

sunt singura acuma, privirea mi`e incetosata,

nici ceasul nu`l mai pot citi,

si nici la telefon nu mai pot a forma...

as vrea sa fiu acuma langa ea,

sa`i spun cum apune soarele,

incet pe dupa dealurile,

cu raze calde intr`o zi de toamna,

sa ii citesc peisajul pitoresc de pe ulita,

dar nu`s aici, departe.

departe e si ea.

visez cu ochii la cer,

i`ascult vocea cum se frange`n amintiri si sfaturi,

citeste`mi spune ea, citeste la Obadia,

citeste`acolo, ca`ntotdeauna ma indeamna,

sa nu il uiti pe Dumnezeu,

sa nu uiti Fineas, dragostea de Creator.

Si`acolo sus ne`om intalni, si cu bunicu,

in veci n`om mai fi singuri, vom fi cu El,

cu Dumnezeu in veci vom sta.

Da stiu bunico, mi`ai povestit ades,

m`ai indemnat pe Calea Lui,

si ma indemni mereu.

si mi`a fi greu sa`i plang la capatai,

nici nu imi pot imagina,

nu, n`as putea. incep sa curga lacrime pe`obrazul meu,

si parca`n hohote incep sa plang,

dar n`am sa`i spun. bunico, nu mai plange,

usor de spus.

du`te dara, si ma mai suna,

mai cauta`ma, mi`e dor asa,

ca`s tot singura. sa nu uiti sa citesti,

si sa`mplinesti, tu nu uita!

si cu privirea ei incetosata priveste`afara,

e innorat, ea nu stie,

e inserat, e`abea trecut de`amiaza,

si`mi spune du`te, noapte buna,

ah, dac`as putea sa fac ceva, bunico,

sa poti vedea mai bine....

e`abea trecut de`amiaz, si`mi spune noapte buna.

inchid, si melancolic mai tare`n hohote,

in lacrimi si`amintiri ma frang..

fail

de dorul tau,un dor aprins in mine,
m`aplec din nou, in revarsatul zorilor,
m`aplec sa`ti vad chipul angelic,
sa`ti simt iar mangaierea calda.

te strang din nou in brate,
si`mi curge`n mine mirosul tau dulceag,
imi curge prin vine iubirea,
mi`aprinde iar dorul de tine.

`ti soptesc in apusul surd,
cuvinte din ganduri, ce pier pe o raza,
purtate de valu`auriu de iubire,
uitate de mult in ograda bunicii.

acol te`am vazut prima oara,
acol in ograda bunicii,
privind cum paseai tu agale,
gratios si cu pasul domol.

si vantu`ti sufla in parul tau moale,
se scuturau florile`n cale,
natura stia sa te`adore,
soarele mai incet urca in zenit.

un zambet gingas pe fata ta dulce,
si`apoi un pas sprinten pe cale,
o raza de soare raspandeai in ograda,
si totul in jur parca ti`era supus.

bla bla bla

"the sweet taste of betrayal"

Fiecare zi e un nou inceput. O noua experienta "despre viata" si un nou mijloc sa afli lucruri noi. Sa vezi locuri pe care probabil nu le`ai mai vazut, si sa inveti lucruri pe care nu le`ai stiut. Ar fi frumos daca viata ar fi mai mult decat lacrimi, daca ar fi doar zile cu soare si cer senin. Nu? Ar fi atunci raiul pe pamant....

Dar, ce vream sa zic, este ca asa cum in fiecare zi poti invata lucruri noi, tot asa poti sa ramai tot mai dezamagit. Sa afli lucruri pe care nu te asteptai sa le afli si sa spui ca mine "the sweet taste of betrayal". Involuntar. De cate ori nu ai fugit la prietenul tau cel mai bun sa`i spui ceva, si a doua zi ai aflat ca ceea ce trebuia sa ramana intre voi "a sarit gardu la vecinu" si de acolo mai departe, si in curand erai inconjurat de oameni care te arata cu degetu. Asta se numeste barfa, si se pare ca pe langa vocabularu vulgar si prostia care domneste in tare care se intinde de`a lungul Carpatilor,de la invecinarea Transilvaniei cu Ungaria si pana la Marea Neagra, si pe tot taramul Romaniei din nord pana la delimitarea care o face Dunarea in sud, suntem nascuti cu barfa si cafeaua dela prima ora a diminetii, care implica vocabularul vulgar, glumele de prost de gust pe care intamplator le`am vizualizat pe posturile de televiziune si insistenta in prostie... De ce suntem vazuti asa rau de catre ceilalti? De ce suntem si prosti, si fuduli?

De fapt, m`am lasat dus de val cu descrierea facuta mai sus, intentia mea era caracterizez tipicul prietenului care iti zambeste frumos si te iubeste (atata de tare incat te doare sa ii spui verde`n fata ce nu`ti place la el) si cand ii intorci spatele, isi deschide gura larg, si te barfeste.

Alege`ti cu grija prietenii, pana si cei mai neinsemnati dintre ei, alege`i cu grija, si oricat de mult i`ai iubi, oricat de multa incredere ai in ei, tine minte, nimeni niciodata n`o sa poata tine un secret, si un secret e acel lucru pe care atunci cand il stiu deja doua persoane, nu mai este secret.

Nu mi`au placut niciodata lucrurile ascunse, minciunile, si inselatoriile, si de fiecare data cand am aflat de lucrurile astea, oricat de drag mi`ai fost, oricat de mult te`am iubit, te`am uitat intr`o clipa.

Ai grija cum iti alegi prieteni, si poate nu aici gresim multi, ai grija ce le povestesti, ai grija cum iti deschizi inima fata de ei.!

about me...

E rubrica pe care o intalnim des in "social networks", unde fiecare scrie -pentru mai multe detalii, intrebati`ma. Ce suntem de fapt? Cine suntem? Ce stim despre noi insine de fapt...?

Ce stiti voi despre mine mai mult decat cititi pe blog? Un visator care iubeste Luna, uneori romantic, alteori pesimist, lucruri care poate nu sunt deloc adevarate. Sa va povestesc despre mine...

Numele meu este Dib Remus Fineas, si m`am nascut intr`o zi de vara, intr`un an cu o importanta mai mica sau mai mare pentru poporul roman, 1989, deci momentan am 21 de ani. Nu am asteptari prea mari de la viata, si daca ma cunosti atat de bine si sti ca imi place sa fug dintr`o parte in alta fara nici un scop, inseamna ca nu am de lucru, si nu imi place monotonia. Imi place sa visez, si o fac chiar si cu ochii deschisi, de cele mai multe ori pierdut fiind intre stele, sau chiar pe Luna, deci imi place Luna, chiar o ador.

Imi place sa fug de responsabilitati, probabil acesta este motivul pentru care alerg de ici`colo. Imi place sa fiu apreciat pentru ceea ce fac, doar ca in ultima perioada, nu prea fac multe lucruri. Visez....ce? Visez ca fiecare copil la 21 de ani, sa am un job, sa imi adun bani, sa imi cumpar o masina, sa imi adun bani si sa gasesc "marea iubire" - ( in care am incetat sa mai cred de mult ) iar apoi, intr`un final, cu gandul ca o sa gasesc acea iubire, sa ma casatoresc. Imi plac copiii, si probabil nu stiu cat de tare, pentru ca inca nu am avut nopti nedormite din cauza unuia. Si pana cand o sa experimentez asa ceva, o sa ii ador, pentru primii pasi pe care ii fac, pentru primele cuvinte pe care le borborosesc, si ca atunci cand incearca sa iti explice ceva, iti trebuie un translator, ( si aici nu mai putem apela la google translate ).

Arata`ti`mi un om fara vicii, si atunci cand o sa imi aratati unul, am sa renunt la mine insumi, am sa imi inec eul meu, am sa`l zdrobesc. Uneori sunt mandru si increzut, incapatanat peste puterile mele, si am intotdeauna dreptate, chiar daca nu am. In final tot ai sa imi dai dreptate. Ma atasez repede de unele lucruri si tot la fel de repede ma si despart de ele.

N`am sa pot sa iti spun niciodata verde`n fata ce ma deranjeaza, pentru ca nu vreau sa te supar, si din cauza eului, care ma indeamna sa nu o fac, (oare ce ai sa gandesti apoi despre mine...?) Incerc mai degraba sa uit, sa evit si sa trec peste, cu toate ca in mintea mea, si inlauntrul meu se ridica mii si mii de intrebari. Dintre care cea mai mare e vesnicul "de ce?"

Imi scriu gandurile pe o hartie, pentru ca sa nu le spun cu voce tare, uneori pana si vocea mea mi se pare deranjanta, si ma zgarie pe creier. Ma irita mai tare decat ar face`o niste unghii zgariind o tabla.

De ce? pentru ca sunt om! pentru ca suntem o copie a perfectiunii, care tinde spre acel perfect. pentru ca suntem simpli, incercand a parea complicati, complecsi. detaliile ne omoara, cel putin pe mine, lucrurile complecse ma sufoca. hai sa fim perfecti fiind simpli, hai sa fim complecsi prin simplitatea noastra, sa tindem spre perfectiunea Dumnezeului care ne`a creat prin puterea investita in noi de catre El. nu suntem ingeri, suntem mai presus, nu suntem Dumnezei, suntem mai prejos, suntem oameni, condusi de teluri, si ce fel de teluri? planuri, dar ce fel de planuri?

Planuri, nu fac niciodata planuri, si poate vi se pare un lucru rau, dar de fiecare data cand planuiesc ceva, se schimba, de fiecare data cand incerc ceva dau gres. De ce sa nu lasam viata sa decurga in ritmul ei normal? De ce sa nu o lasam sa vina de la sine, toate sunte ingaduite de catre Unul singur. Si fiecare lucru El il face frumos la vremea potrivita, atunci, de ce sa ne facem planuri? sa dam gres?

Lasa`L pe El sa`si faca lucrarea in viata ta.