about me...

E rubrica pe care o intalnim des in "social networks", unde fiecare scrie -pentru mai multe detalii, intrebati`ma. Ce suntem de fapt? Cine suntem? Ce stim despre noi insine de fapt...?

Ce stiti voi despre mine mai mult decat cititi pe blog? Un visator care iubeste Luna, uneori romantic, alteori pesimist, lucruri care poate nu sunt deloc adevarate. Sa va povestesc despre mine...

Numele meu este Dib Remus Fineas, si m`am nascut intr`o zi de vara, intr`un an cu o importanta mai mica sau mai mare pentru poporul roman, 1989, deci momentan am 21 de ani. Nu am asteptari prea mari de la viata, si daca ma cunosti atat de bine si sti ca imi place sa fug dintr`o parte in alta fara nici un scop, inseamna ca nu am de lucru, si nu imi place monotonia. Imi place sa visez, si o fac chiar si cu ochii deschisi, de cele mai multe ori pierdut fiind intre stele, sau chiar pe Luna, deci imi place Luna, chiar o ador.

Imi place sa fug de responsabilitati, probabil acesta este motivul pentru care alerg de ici`colo. Imi place sa fiu apreciat pentru ceea ce fac, doar ca in ultima perioada, nu prea fac multe lucruri. Visez....ce? Visez ca fiecare copil la 21 de ani, sa am un job, sa imi adun bani, sa imi cumpar o masina, sa imi adun bani si sa gasesc "marea iubire" - ( in care am incetat sa mai cred de mult ) iar apoi, intr`un final, cu gandul ca o sa gasesc acea iubire, sa ma casatoresc. Imi plac copiii, si probabil nu stiu cat de tare, pentru ca inca nu am avut nopti nedormite din cauza unuia. Si pana cand o sa experimentez asa ceva, o sa ii ador, pentru primii pasi pe care ii fac, pentru primele cuvinte pe care le borborosesc, si ca atunci cand incearca sa iti explice ceva, iti trebuie un translator, ( si aici nu mai putem apela la google translate ).

Arata`ti`mi un om fara vicii, si atunci cand o sa imi aratati unul, am sa renunt la mine insumi, am sa imi inec eul meu, am sa`l zdrobesc. Uneori sunt mandru si increzut, incapatanat peste puterile mele, si am intotdeauna dreptate, chiar daca nu am. In final tot ai sa imi dai dreptate. Ma atasez repede de unele lucruri si tot la fel de repede ma si despart de ele.

N`am sa pot sa iti spun niciodata verde`n fata ce ma deranjeaza, pentru ca nu vreau sa te supar, si din cauza eului, care ma indeamna sa nu o fac, (oare ce ai sa gandesti apoi despre mine...?) Incerc mai degraba sa uit, sa evit si sa trec peste, cu toate ca in mintea mea, si inlauntrul meu se ridica mii si mii de intrebari. Dintre care cea mai mare e vesnicul "de ce?"

Imi scriu gandurile pe o hartie, pentru ca sa nu le spun cu voce tare, uneori pana si vocea mea mi se pare deranjanta, si ma zgarie pe creier. Ma irita mai tare decat ar face`o niste unghii zgariind o tabla.

De ce? pentru ca sunt om! pentru ca suntem o copie a perfectiunii, care tinde spre acel perfect. pentru ca suntem simpli, incercand a parea complicati, complecsi. detaliile ne omoara, cel putin pe mine, lucrurile complecse ma sufoca. hai sa fim perfecti fiind simpli, hai sa fim complecsi prin simplitatea noastra, sa tindem spre perfectiunea Dumnezeului care ne`a creat prin puterea investita in noi de catre El. nu suntem ingeri, suntem mai presus, nu suntem Dumnezei, suntem mai prejos, suntem oameni, condusi de teluri, si ce fel de teluri? planuri, dar ce fel de planuri?

Planuri, nu fac niciodata planuri, si poate vi se pare un lucru rau, dar de fiecare data cand planuiesc ceva, se schimba, de fiecare data cand incerc ceva dau gres. De ce sa nu lasam viata sa decurga in ritmul ei normal? De ce sa nu o lasam sa vina de la sine, toate sunte ingaduite de catre Unul singur. Si fiecare lucru El il face frumos la vremea potrivita, atunci, de ce sa ne facem planuri? sa dam gres?

Lasa`L pe El sa`si faca lucrarea in viata ta.

Luna...un rau necesar...?

Mi`aduc aminte cand... paseam incet cu pasi grabiti spre Luna, paseam asa agale pe`o carare necunoscuta, desi stiam tinta mea, stiam ca trebuie sa ajung la Ea, sa ii spun ce simt, sa`i spun ca atunci cand rasare, inima mea incepe sa bata atata de tare, incat imi trebuie o raza de soare s`o linisteasca. Si Luna fara stele, ce`ar fi? Si mai amar de`atat, ce`ar fi stelele fara Luna?

Si Soarele, maret cum e, fara Luna, ce`ar fi? Si in toata splendoarea lui, pazeste ziua singur, amar. Si ce`ar fi viata mea fara Luna mea?

Pasesc tot mai grabit spre ea, tot mai sigur, si in fiecare pas pe care`l fac, mi`aduc tot mai mult aminte de tine, ca si cum ai fi langa mine, si mana`n mana, alergam ca doi copii jucausi... Te uiti la mine cu ochisorii tai mari, te privesc pierdut in peisajul ce mi`l asterni la picioare, si`mi aduc aminte fiecare clipa trecuta langa tine. Traiesc in prezent si`n trecut, si mi`e dor tot mai mult de tine, si`astept... Te`astept ca`n prima zi cand ne`am intalnit sub cerul plin de stele, doar Luna ne pazea, si ingerii din ceruri, stelele ne cuprindeau intr`o liniste surda soptindu`ne dragostea.

Vrei sa fi Luna mea? Sa ne petrecem singuri spre rasaritul stelelor, sa calcam pe raze de Luna, sa pasim prin praful de stele ca pe nisipul marii. Sa ne cufundam in apusul Soarelui, pe malul iubirii, sa`ti soptesc cuvinte pe care doar noi doi le`am intelege...

Fii Luna mea...

lost memories....

Tu ma privesti printre norii albi cenusii, cu privirea ti uscata de raze de luna, secata de lacrimi ce au curs odinioara n taina... Ma privesti cum, eu aplecat sub povara, ma pierd intre ganduri desarte, desartele ganduri. Imi risipesc bucurii printre lacrimi, si dureri coplesesc intreaga mi fiinta, dureri infernale cu ganduri ce duc catre moarte, ca gandul ce l am, din abis izvorat, din durere si multe suspine, din inima zdrobita sub vorbe si fapte ce nchid pt veci tot sublimu, sublimul ce o data l priveam in gradina cu flori de pe luna, cu raze in loc de petale si cu frunze din praful de stele.

the moon will rise and shine...

incerc sa iti astern cateva cuvinte intr`un text document, pe care oricum mai devreme sau mai tarziu o sa il sterg. inchid ochii si mi te imaginez ca la prima intalnire. nu stiam daca sa te iau de mana sau nu, daca sa te sarut, sau daca sa ma rabd. nu stiam daca trebuie sa te privesc fics in ochisorii tai jucausi, si daca sa`ti vorbesc sau sa iti soptesc. nu stiam ce`nsemni in esenta, si cat de tainica si firava esti. am descoperit mai tarziu, ca duritatea inimii tale de diamant se sfarma in lucruri marunte, si ca lucrul acela marunt care te macina, eram eu.

in mintea mea erai imaginea pe care am incercat atata vreme sa o incadrez perfect in chenarul inimii mele, pe care am incercat sa o fac sa incapa acolo, si, fara prea multe straduinti, te`am plasat in locul potrivit. erai de`acolo. erai parca in casa ta. mi`ai scris cu slovele iubirii ganduri, simtiri, sentimente, mi`ai scris iubire, fara sa stiu. mi`ai scris iubire, si parca si`azi te simt ca nu esti acolo.

azi, esti doar o amintire. ti`am pierdut de mult intelesul, desi iti cunosc esenta. stiu ce anume te face, si stiu ca tu nu`ti pierzi credinta din "ceea ce te face". stiu ca tu esti din Dumnezeu, si ca in El te ancorezi. stiu ca esti aici, si esti departe, si stiu ca de departe tu ma cunosti mai bine decat ma cunosc multi de aproape. pentru ca tu, de departe, esti mai aproape de inima mea, precum sunt altii de aproape, si totusi departe de ea.

tu, esti singura care intelegi, care dezlegi, care legi, care descosi si care stii sa pansezi. "tu`mi cunosti jocul de cuvinte in care ne`nvartim fara sa vrem, il descifrezi asa usor, si atunci cand cuvintele nu`si au rostul, privirile sunt de`ajuns. gesturi, priviri, ganduri. totul fara cuvinte. asa cum am creionat amandoi candva.

melancolie de toamna.

Imi mangaie dorul,

O frunza purtata de vant,

Mi`acopera inima,

Caramiziul copacilor de pe alee,

Imi sufla in ganduri,

Mirosul de castane cazute pe poteca.

Mi`aprinde din nou in inima dorul,

De tine mai mult si mai tare,

Mirosul de toamna tarzie,

Ce`l simt si`azi ca si cand eram copil,

Si mi`l aduc aminte, ca si cum ar fi fost ieri.

Ma pierd printre frunze si nouri,

Pasesc pe covor car`miziu,

Mi`aduc aminte`nceputul scolii,

Si`ncep sa`mi fac ghiozdanul,

-prea tarziu.

Azi nu mai e ieri,

Nu mai suntem copii iubito,

Azi suntem tu si eu,

Si maine vom fi tu, si eu...

Ca un suras se duce vremea,

Ca si`o adiere de vant,

Ca si o zi de toamna cu paduri aurite,

Cu frunze ce cad duse de vant,

Castane`adunate pe aleile Bistritei,

Se duce incet, si`apar peri carunti,

Ca si cum iarna isi scutura norii,

Imbracand tot pamantul in alb de cristal.

S`a mai dus un an, si `o sa mai treaca unul.

Domnul presedinte, face`ti ceva pt noi...

Romania visurilor mele. De cand eram mic, am avut o viziune a unei tari unite, cu un potential destul de ridicat, si desi stiam ca nu este asa, visam departe in tara mea. O vedeam asa cum am citit`o in cartile de istorie, si in tot raul, este si un bine la urma urmei.

De la Decebal pana la Traian, Traian Basescu, visam o Romanie mai buna. Cum creionau poetii nostrii, scriitorii, tara noastra intr`un contur atata de mirific, ca intr`un basm, ca intr`o poveste, si cum citeam in cartile de "Limba romana" in clasele mai mici, cum ne invatau doamnele invatatoare. Imi aduc aminte poezii si povestiri, cum asterneau paturi de zapada peste ulitzele satului bunicilor nostri din povesti, si covoare de frunze aurite pe potecile pe care strabateam toamna pana la livada bunicii. Fiecare frunza, fiecare fulg, fiecare raza de soare ascunsa dupa deal, facea Romania in imaginea copilului din mine, o Romania atata de frumoasa.

Visam cu ochii deschisi cat de frumoasa era patria mea, si eram mandru ca m`am nascut aici, eram mandru de poetii "mei", de vitejii din "Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova", de rascoalele impotriva boierimii, pe care`i vedeam ca niste asupritori ai sclavilor si ai celor mai saraci. Citeam cu atata dor povestiri istorice, poezii eroice, istorii si istorisiri.

Pana ieri, cand am crescut un pic mai mare. Pana azi, cand incet deschizi ochii la ce`i in jurul tau si vezi ca nimic nu`i asa cum scrie in cartile de istorie. Mihai Viteazul, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, erau doar exceptii in tarile noastre, unificatori, pe care romanii i`au uitat, pe care conducatorii nostri de azi nu i`ar lua ca exemplu nici de`a dracu.

Furati dragilor, furati si sperati la o Romanie mai buna, mai infloritoare, mai bogata.

"Domnule presedinte, face`ti ceva pentru noi, prea multi ca mine au murit pentru voi"

Ce`ti ramane la sfarsit?

Poate uneori, la sfarsit iti raman zambete fugare, surasuri inocente, priviri ascunse dupa gene si ganduri pe care nu le poti impartasi nimanui. Sau, poate ramai cu lacrimi, priviri sfasietoare, ganduri de neliniste, pe care oricum, si daca le`ai putea spune cuiva, cui i`ar pasa?

Cat esti de multumit de ceea ce`ti ramane? Cata pace ai in inima ta? Cata dragoste iti ramane la sfarsit de tot, dupa ce`i plin paharul, dupa ce ai terminat toata alergarea si ai dat tot ce`ai avut? Dupa ce iti fura zambetul, si iti intorc spatele.

Cata Dragoste mai ai?

Mi`e dor sa stau in taina noptii,

Sa`ti spun a mea durerea grea,

Sa`ti cant Isuse numai Tie,

Sa`ti spun ce n`am mai spus la nimeni,

Si Tu, s`atingi fiinta mea.

Mi`e dor s`aud susurul bland,

S`aud cum bati incet la poarta,

Sa te deschid, sa`ti cad la piept,

Si`n fiecare soapta`a Ta,

Sa`mi dai Isuse pacea Ta.

Sa stam noi doi in taina noptii,

Sa`mi spui cum ai creat pamantul,

Si cum ai modelat un chip de lut,

Si l`ai rascumparat, cu insusi viata Ta.

Sa`mi spui ca`n fiecare clipa,

In taina, tu ma privesti,

Ma cercetezi, ma ocrotesti,

Si viata mea, e`n mana Ta.

Si tot ce mi`a ramas la urma, a fost Isus, iubirea Ta.

Scurt rezumat.

Aplec privirea peste mantia de nouri ce se lasa, inec gandurile toate intr`o mare a uitarii, fug spre apus mai tare in fiecare zi, si in rasarit nu mai gasesc nici o raza de speranta. Astept luna in fiecare clipa sa apara printre stele, si parca nici ea nu mai apare ca si alta data.

Ieri era altfel, Ieri, luna parca avea viata, parca imi zambea de fiecare data cand o priveam, astazi parca e trista, si parca in spatele acelei tristeti sumbre, se ascunde lipsa de viata. Ascunde`n zambetul trist poverile lumii, ascunde mii de povesti de dragoste, sfarsite. Apuse precum razele`i aurii.

Mi`e frica. Ma tem ca intr`o zi n`o sa mai apara nici Luna. Ma tem ca intr`o zi Luna n`o sa mai rasara deloc si atunci... o sa fie prea tarziu.

where are the stars?

We don`t see stars on cloudy days with rain. We don`t even have the sun with it`s rays. But after the raindrops hit the ground, after the rain is just gone, we have the fresh air. And what comes just after the clouds are gone? We have the sun back.

That is the fresh of a new beginning what God gave us.

Labirint, ziduri inalte, gratii, lanturi...lacrimi (lacrimile de sfarsit de drum)*

error: #204 !we are sorry but we don`t have any pictures available for this post!

Ma simt ca intr`un labirint, normal, labirintul se numeste viata, si viata se numeste tot ceea ce facem noi cand suntem preocupati sa ne fie bine, fara sa vedem ca binele trece pe langa noi de tot atatea ori de cate ori esuam in a face sa ne fie bin. N`ai inteles? Nu`i nimic. Inseamna ca nu era pentru tine.

Fara deci si fara poate, viata e un labirint, si definita vietii, in modul in care o percepe un muritor de rand, o aveti mai sus. Zidurile inalte, de fapt greutati, greutati ce nu le putem duce uneori fara ajutor, si avem un ajutor pe care il refuzam de tot atatea ori de cate ori apar zidurile inalte. Nu`i de`ajuns ca`i viata in sine un labirint, nu?

Pe langa faptul ca`i viata un labirint ( si am sa repet lucru asta, pana la sfarsit, de fapt am sa`mi enumer cuvintele din titlu in mod repetat, voit, asa cum am eu obiceiul ) si zidurile ce ne inconjoara, fie ele mai micutze, fie ele mai inalte ( noi oamenii oricum avem tendinta sa exageram sa le vedem mai mari ) de fiecare data cand incercam sa scapam printr`o crapatura in gard, ne dam seama ca si crapatura aia, are gratii. Si incercand sa fugim, sa scapam, ne`mpiedicam in viata, in ziduri, si cand am crezut ca am gasit crapatura aia din gard, care ai trecut zidu, si dai de lumina, dai de mai bine, te`mpiedici in gratii.

Te`mpiedici in gratii, si daca totusi ai reusit sa treci de gratii, daca se intampla in viata asta numita labirint, sa gasesti in zidu ala inalt o crapatura cat de mica, acoperita de gratii, care culmea, ai reusit sa iesi, sa stii ca te trag inapoi niste lanturi. De unde stiu? Pentru ca te`am vazut acolo si pe tine, si pentru ca de acolo vin. De unde stiu ca te trag inapoi lanturile? Pentru ca si pe mine ma trag, de unde stiu de lacrimi? Pentru ca suntem toti oamenii, si daca nu avem lacrimi pe`obraji, au sa ne curga.

Pentru unii, toata viata au sa fie blocati sau la al doilea punct, sau la al treilea sau la ultimul. Important e daca ajungem la ultimul, sa ajungem cat de repede, si sa ajungem la lacrimile de sfarsit de drum. Care drum? am zis drum, n`am zis labirint. Si`aici viata se imparte in doua drumuri, cai, si este o singura cale, toate celelalte duc la pierzare. De unde stiu? Stiu.

*Daca ai sa alegi calea lacrimilor de sfarsit de drum, acelui drum, de fapt a acelei cai care duce in locul pregatit de Isus,(daca vrei citeste un post sau doua mai vechi.) n`ai sa regreti. De unde stiu? Stiu.

Despre cealalta cale n`am sa iti vorbesc, esti deja acolo, stii unde te afli, e`un loc tare adanc, deprimant, dezamagitor, din toate directiile, si din toate partile, de la toti pe care ii afli acolo, primeste dezamagiri. Renunta la calea asta.

Eu am ales. E greu, dar cu El se merita. Tu ce alegi ?

speranta sau credinta?

M`am gandit de cateva zile si... Mi`am dat seama ca, romanii traiesc cu speranta. speranta zilei de maine. se trezesc cu gandul "sper ca azi o sa fie mai bine, si sper ca azi ...." Si apoi, vine seara, si se duc inapoi la culcare si zic, "sper ca maine.... maine o sa fie mai bine si maine sper sa..." Si vine si maine, si o lungim poate toata viata asa. Si poate nu numai romanii, dar noi suntem tipicul omului care traieste cu speranta. Da ce suntem noi? Noi nu suntem romani, si daca traim in alta tara nu suntem nici cetateni a tarii aceleia.

Crezi ca esti american? Sau spaniol, irlandez? Sau austriac? Nici macar atat. Suntem cetatenii cerului, atat timp cat lasam speranta sa moara si traim prin credinta. Atata timp cat credinta noastra`i ancorata in Cristos. Atata timp cat credem ca El ne da izbanda. Atata timp cat ne`am pus nadejdea in El. Atata timp cat credem in El, Isus. Singurul care`a parasit Slava si Maretia, si si`a dat viata pentru noi. Nu era un simplu om, si daca era un simplu om, nu`si dadea viata. Nu si`ar da nimeni viata nici pentru fratele lui.

Credinta? Ce`i credinta? E`o incredere neclintita in lucrurile care nu se vad. Si daca invatam sa traim prin credinta? Si daca invatam sa traim in Hristos? Sa traim prin El. Care ne promite viata vesnica, doar prin El, "nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine" care ne da ajutorul Lui, neconditionat, "in lume veti avea necazuri, dar indrazniti la Mine, caci eu am biruit lumea", si care ne promite revenirea Lui, "Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi." Si ne va duce in Imparatia Sa "Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi".

Suntem chemati sa credem, nu sa speram "Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit." Nu scrie cine va spera si se va boteza, Dumnezeu nu ne cheama sa speram, El ne cheama sa credem. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută."