monolog in fata unei cripte

Ma pierd din nou pe acelasi drum care duce in lumea celor care nu cuvanta. Nu, nu in lumea ganganiilor si a gazelor, in lumea celor care, sunt doar oale si ulcele azi. M`am aranjat frumos pasii pe o poteca plina de gropi, pe un drum pe care se astern mii de ganduri, mii de lacrimi, mii de povesti intre stele. Printre pietrele funerare, ma pierd si eu ca o umbra trecatoare, cautand ce`am pierdut acu vreo 4 ani. Cautam o piatra pe care scria, “pop vasile” sot, parinte, bunic, unchi, si asa mai departe. Era bunicul, pe care, dupa multe suferinti , staruinti si lacrimi fierbinti, intr`o dimineata de septembrie tarziu, a  plecat acasa la Domnul. Mangaierea si bucuria lui. Dar, parca eram impacat cu gandul ca, pleaca, si dupa atatea suferinti merita ceva mai bun, merita o viata vesnica langa Acela care l`a rascumparat, Isus.

Mi`l aduc aminte si incet imi sopteste, “Ca pana unui scriitor iscusit sa`mi fie limba, Cantarea mea de lauda este pentru Imparatul”, din nou, si din nou, si`apoi, mi`l aduc aminte, stand asa, sprijinit in carja lui batrana, uitandu`se amandoi spre cer, intrebandu`se, “oare, cand vine Domnul” obosit de chin si durere…

Cu zambetul lui am ramas, cu psalmul 45 si cu cantarile pe care le`ascultam cantate de el. Apoi, pleaca, si imi lasa amintirea. Mergi mai departe, si, caut ceva anume. 

Caut o amintire. Caut un prieten. Pe drumul ce duce mai jos printre copaci, ma opresc pe marginea lumii si citesc…imi raman ochii pironiti pe piatra funerara si`mi fug gandurile la ani de liceu petrecuti cu el, la zilele si noptile in care colindam impreuna orasul. Si lucrurile care le faceam impreuna. Un dor se aprinde in inima mea, un dor ce nu`l sting apele marii, si`ncep sa imi curga incet pe obraji, suspine negraite. Mi`e dor! Mi`e dor sa il ascult la telefon, mi`e dor sa`l vad, si sa ma sune.

Apare pe dupa amintiri, “ti`e dor? Ma intreaba…” as vrea sa fie asa, sa`l vad. Sa`mi mai spuna o data durerea lui ce`I frange inima cum o facea alta data. Ma asez pe marginea movilei de pamant sub care zace si plang. Si`oftez si plang si iar oftez, si ma aplec peste pamant, sa`l strang in brate, sa`l simt. Dar nu e. si`I simt pasii cum se apropie, si ma ridic, si iar nu e, si parc`as vrea ca sa ma stranga`n brate, asa cum o facea cand ne`ntalneam, si iar si iar nu e.  o amintire`I tot trecutul, si tot ce`a fost nu va mai fi. Si tot ce`am adunat in ganduri s`a risipit sub forta grea a celui ce ne`nfrunta.

Si`apoi, sub plumbul greu, m`aplec sa`mi duc povara, si amintirile sa mi le port. Si imi aduc aminte,

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.