Visator

Mi`e dor de tine. inca.

As vrea sa ne intalnim pe marginea lumii acolo unde eu imi astern gandurile la poalele stelelor. Stii ca, toate lucrurile i se inchina Lui. Si, m`am gandit ca Dumnezeu asculta prin licaritul stelelor durerea mea. Aude suferinta noastra prin parfumul florilor, prin fiecare raza de soare, si cunoaste fiecare sentiment al nostru prin lucrurile marunte care ne inconjoara.

De aceea, cand ma doare, ma apropiu de flori, inchid ochii si trag aer in piept, iar in timp ce expir le soptesc durerea mea. Parfumul lor ma fac sa imi aduc aminte de unde am venit si incotro ma indrept. Imi dau seama in fiecare clipa ce ma atrage spre El.

Am facut din fiecare rasarit de soare, din fiecare floare, din fiecare apus si din mangaierea razelor lunii o bucurie constanta. Oamenii pot provoca durere, suferinta, oamenii pot provoca amintiri. Si e greu sa traiesti cu amintiri. E greu sa traiesti uneori. Insa trebuie sa avem pe cine trebuie langa noi. Pe Dumnezeu.

Am fost intotdeauna un visator, insa in ultima vreme lucrurile parca incep sa se schimbe. Nu stiu de ce. Imi placea statutul de visator. Crampei de amintiri imi inunda sufletul in fiecare zi. Cu tine, cu el, cu ea si cu multi altii pe care i`am pierdut pana aici. Azi am ramas singur, cu sufletul gol si parca am inceput sa ma obisnuiesc asa. Parca viata imi trase o palma sa imi arate ca nu visez. Sa imi arate ca exista ceva mai maret de a fi visator. Ca a fi realist, nu e chiar asa rau. Ca a crede e mai bine. Nu a visa.

Am sa mai visez cateva clipe la tine, aici unde m`am obisnuit, sub clarul de luna, pe marginea lumii. Apoi am sa deschid ochii, si ca intr`un vals de culori si parfumuri, trandafirii au sa ma poarte departe pana cand amintirile mele or sa ramana agatate in spinii lor. Nu mai vreau amintiri.

Si`am sa plec mai departe.