Furtuna

Ma´ntorc cu fata inspre apus, pe marginea marii, privesc razele ce se astern peste valurile ce zdrobesc gandurile mele, apoi ridic mainile spre cer, vad cum noaptea se lasa peste lume. Se lasa un nor negru, intunecat peste intreaga lume. Valurile nu pot risipi intunerecul, nici razele nu mai pot cuprinde. Noaptea pune stapanire...

Invaluita in linistea noptii, marea parca nu vrea sa taca, valurile parca´s mai infuriate. Se isca o furtuna, de undeva din adancurile marii, din valurile infuriate. Aduna vantul, din toate colturile lumii, si-l preface in tornada. Iar eu ma uit uimit departe cum se-aduna, si se-aduna, se aduna vanturi, ploi si fulgere, cum firicele albe de lumina, scanteie intregul cer, risipind intunerecul pentru cateva clipe. Momente scurte, care-mi soptesc, asta e doar inceputul.

Uimit, fara cuvinte. Ma apropii de marginea lumii si incep sa soptesc cuvinte, parca innebunit de privelistea ce se asterne in fata mea. Si poate acum, o mie de cuvinte ar fi mai bune decat un tablou, sau un tablou mai bun decat o mie de cuvinte. Inchide ochii si-ai sa vezi marea aceea infuriata. Poate nebunia ei nu o intrece pe a mea, poate a mea nu o intrece pe a ei. Poate cand o sa deschid ochii o sa imi dau seama ca furtuna era in inima mea.

Poate am sa imi las imaginatia sa ma duca pana la capatul celalalt al lumii, si-am sa ma intorc inapoi la fel de repede. Ma ridic cu privirea indreptata spre mare, spre valurile furioase, si ma las dus departe, in adancul mariî-nfuriate. Acolo-n adanc unde e liniste...