... "Niciodată !"
"Niciodată ?" , am întrebat'o încet, aproape fără grai. Știam că răspunsul ei era clar ca "bună dimineața" la răsăritul soarelui și că nu are rost să încerc să o întorc din drum. Dar nu vroiam să mă dau bătut. Credeam că într-o zi o să își schimbe gândurile. Speram doar. Eram copii amândoi, unul îndrăgostit, celălalt rănit. Amândoi eram copii. Nu știam unde ne va duce drumul vieții și dacă vreodată o să ne mai întâlnim. Am încercat să mă apropii de ea să o strâng in brațe ca și cum era a mea pt totdeauna însă acum îmi dau seama că era ultima îmbrățișare. Gestul meu instinctiv ii reda libertatea de care nu eram siguri niciunul. Instinctul nu minte niciodată, el știe. Și atunci știa că peste ani, eu pt ea și ea pt mine, o să fim doar amintiri pe care o să le povestim nepoților când o să ne întrebe de prima noastră dragoste. Oricât mi'aș fi dorit atunci să le povestim împreună povestea noastră, am aflat mai târziu că nu se putea. Nu cred că era destinul, pentru că dacă era el îl prindeam si'i rupeam picioarele. Ii frângeam inima si'i răstigneam sufletul în durerile mele. Dar nu era el. Era suma greșelilor noastre de copii încăpățânați. Am privit-o cu ochi triști atunci. În ochii ei nu știam ce să citesc. Ar fi vrut să mă țină aproape dar departe. M'am depărtat încet cu puține cuvinte, poate era mai bine, poate nu. Nu am stat să vad ce se întâmplă. Mi'am luat sentimentele, le'am sufocat noaptea in pernă, iar ziua le'am dat uitării. Târziu am aflat adevărul care atunci stătea undeva între noi si nu se lasă cunoscut. Nu se lasă niciodată pentru că doare și nu stiam dacă mi'ar place o minciună frumoasă care nu doare sau un adevăr urât care te pune la pământ. Si asta am aflat-o mai târziu. Vă las pe voi sa aflați, nu vă spun ce mi'ar place. Acum stau la marginea tuturor durerilor, undeva in afara lor. De aici se vede altfel. De aici pot sa îmi judec faptele si vorbele. Unele le-aș lua înapoi, le-aș îndulci puțin. Sau nu le-aș lăsa deloc sa iasă din mine.
Tăcerea e buna. Tăcerea e de aur.
Durerea te ridică când înveți sa o domini.
Speranța te ajută când ști la ce sa speri, când ești realist in toată visarea din tine. Totul se rezumă la perspectiva din care privești lucrurile. Te ridici? Iti plângi de milă ? O iei la fugă ? Viața îți pune înainte toate șansele. Totul depinde de tine.
"Niciodată ?" , am întrebat'o încet, aproape fără grai. Știam că răspunsul ei era clar ca "bună dimineața" la răsăritul soarelui și că nu are rost să încerc să o întorc din drum. Dar nu vroiam să mă dau bătut. Credeam că într-o zi o să își schimbe gândurile. Speram doar. Eram copii amândoi, unul îndrăgostit, celălalt rănit. Amândoi eram copii. Nu știam unde ne va duce drumul vieții și dacă vreodată o să ne mai întâlnim. Am încercat să mă apropii de ea să o strâng in brațe ca și cum era a mea pt totdeauna însă acum îmi dau seama că era ultima îmbrățișare. Gestul meu instinctiv ii reda libertatea de care nu eram siguri niciunul. Instinctul nu minte niciodată, el știe. Și atunci știa că peste ani, eu pt ea și ea pt mine, o să fim doar amintiri pe care o să le povestim nepoților când o să ne întrebe de prima noastră dragoste. Oricât mi'aș fi dorit atunci să le povestim împreună povestea noastră, am aflat mai târziu că nu se putea. Nu cred că era destinul, pentru că dacă era el îl prindeam si'i rupeam picioarele. Ii frângeam inima si'i răstigneam sufletul în durerile mele. Dar nu era el. Era suma greșelilor noastre de copii încăpățânați. Am privit-o cu ochi triști atunci. În ochii ei nu știam ce să citesc. Ar fi vrut să mă țină aproape dar departe. M'am depărtat încet cu puține cuvinte, poate era mai bine, poate nu. Nu am stat să vad ce se întâmplă. Mi'am luat sentimentele, le'am sufocat noaptea in pernă, iar ziua le'am dat uitării. Târziu am aflat adevărul care atunci stătea undeva între noi si nu se lasă cunoscut. Nu se lasă niciodată pentru că doare și nu stiam dacă mi'ar place o minciună frumoasă care nu doare sau un adevăr urât care te pune la pământ. Si asta am aflat-o mai târziu. Vă las pe voi sa aflați, nu vă spun ce mi'ar place. Acum stau la marginea tuturor durerilor, undeva in afara lor. De aici se vede altfel. De aici pot sa îmi judec faptele si vorbele. Unele le-aș lua înapoi, le-aș îndulci puțin. Sau nu le-aș lăsa deloc sa iasă din mine.
Tăcerea e buna. Tăcerea e de aur.
Durerea te ridică când înveți sa o domini.
Speranța te ajută când ști la ce sa speri, când ești realist in toată visarea din tine. Totul se rezumă la perspectiva din care privești lucrurile. Te ridici? Iti plângi de milă ? O iei la fugă ? Viața îți pune înainte toate șansele. Totul depinde de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu