Romania visurilor mele. De cand eram mic, am avut o viziune a unei tari unite, cu un potential destul de ridicat, si desi stiam ca nu este asa, visam departe in tara mea. O vedeam asa cum am citit`o in cartile de istorie, si in tot raul, este si un bine la urma urmei.
De la Decebal pana la Traian, Traian Basescu, visam o Romanie mai buna. Cum creionau poetii nostrii, scriitorii, tara noastra intr`un contur atata de mirific, ca intr`un basm, ca intr`o poveste, si cum citeam in cartile de "Limba romana" in clasele mai mici, cum ne invatau doamnele invatatoare. Imi aduc aminte poezii si povestiri, cum asterneau paturi de zapada peste ulitzele satului bunicilor nostri din povesti, si covoare de frunze aurite pe potecile pe care strabateam toamna pana la livada bunicii. Fiecare frunza, fiecare fulg, fiecare raza de soare ascunsa dupa deal, facea Romania in imaginea copilului din mine, o Romania atata de frumoasa.
Visam cu ochii deschisi cat de frumoasa era patria mea, si eram mandru ca m`am nascut aici, eram mandru de poetii "mei", de vitejii din "Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova", de rascoalele impotriva boierimii, pe care`i vedeam ca niste asupritori ai sclavilor si ai celor mai saraci. Citeam cu atata dor povestiri istorice, poezii eroice, istorii si istorisiri.
Pana ieri, cand am crescut un pic mai mare. Pana azi, cand incet deschizi ochii la ce`i in jurul tau si vezi ca nimic nu`i asa cum scrie in cartile de istorie. Mihai Viteazul, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, erau doar exceptii in tarile noastre, unificatori, pe care romanii i`au uitat, pe care conducatorii nostri de azi nu i`ar lua ca exemplu nici de`a dracu.
Furati dragilor, furati si sperati la o Romanie mai buna, mai infloritoare, mai bogata.
"Domnule presedinte, face`ti ceva pentru noi, prea multi ca mine au murit pentru voi"
Poate uneori, la sfarsit iti raman zambete fugare, surasuri inocente, priviri ascunse dupa gene si ganduri pe care nu le poti impartasi nimanui. Sau, poate ramai cu lacrimi, priviri sfasietoare, ganduri de neliniste, pe care oricum, si daca le`ai putea spune cuiva, cui i`ar pasa?
Cat esti de multumit de ceea ce`ti ramane? Cata pace ai in inima ta? Cata dragoste iti ramane la sfarsit de tot, dupa ce`i plin paharul, dupa ce ai terminat toata alergarea si ai dat tot ce`ai avut? Dupa ce iti fura zambetul, si iti intorc spatele.
Cata Dragoste mai ai?
Mi`e dor sa stau in taina noptii,
Sa`ti spun a mea durerea grea,
Sa`ti cant Isuse numai Tie,
Sa`ti spun ce n`am mai spus la nimeni,
Si Tu, s`atingi fiinta mea.
Mi`e dor s`aud susurul bland,
S`aud cum bati incet la poarta,
Sa te deschid, sa`ti cad la piept,
Si`n fiecare soapta`a Ta,
Sa`mi dai Isuse pacea Ta.
Sa stam noi doi in taina noptii,
Sa`mi spui cum ai creat pamantul,
Si cum ai modelat un chip de lut,
Si l`ai rascumparat, cu insusi viata Ta.
Sa`mi spui ca`n fiecare clipa,
In taina, tu ma privesti,
Ma cercetezi, ma ocrotesti,
Si viata mea, e`n mana Ta.
Si tot ce mi`a ramas la urma, a fost Isus, iubirea Ta.
Aplec privirea peste mantia de nouri ce se lasa, inec gandurile toate intr`o mare a uitarii, fug spre apus mai tare in fiecare zi, si in rasarit nu mai gasesc nici o raza de speranta. Astept luna in fiecare clipa sa apara printre stele, si parca nici ea nu mai apare ca si alta data.
Ieri era altfel, Ieri, luna parca avea viata, parca imi zambea de fiecare data cand o priveam, astazi parca e trista, si parca in spatele acelei tristeti sumbre, se ascunde lipsa de viata. Ascunde`n zambetul trist poverile lumii, ascunde mii de povesti de dragoste, sfarsite. Apuse precum razele`i aurii.
Mi`e frica. Ma tem ca intr`o zi n`o sa mai apara nici Luna. Ma tem ca intr`o zi Luna n`o sa mai rasara deloc si atunci... o sa fie prea tarziu.
We don`t see stars on cloudy days with rain. We don`t even have the sun with it`s rays. But after the raindrops hit the ground, after the rain is just gone, we have the fresh air. And what comes just after the clouds are gone? We have the sun back.
That is the fresh of a new beginning what God gave us.
error: #204 !we are sorry but we don`t have any pictures available for this post!
Ma simt ca intr`un labirint, normal, labirintul se numeste viata, si viata se numeste tot ceea ce facem noi cand suntem preocupati sa ne fie bine, fara sa vedem ca binele trece pe langa noi de tot atatea ori de cate ori esuam in a face sa ne fie bin. N`ai inteles? Nu`i nimic. Inseamna ca nu era pentru tine.
Fara deci si fara poate, viata e un labirint, si definita vietii, in modul in care o percepe un muritor de rand, o aveti mai sus. Zidurile inalte, de fapt greutati, greutati ce nu le putem duce uneori fara ajutor, si avem un ajutor pe care il refuzam de tot atatea ori de cate ori apar zidurile inalte. Nu`i de`ajuns ca`i viata in sine un labirint, nu?
Pe langa faptul ca`i viata un labirint ( si am sa repet lucru asta, pana la sfarsit, de fapt am sa`mi enumer cuvintele din titlu in mod repetat, voit, asa cum am eu obiceiul ) si zidurile ce ne inconjoara, fie ele mai micutze, fie ele mai inalte ( noi oamenii oricum avem tendinta sa exageram sa le vedem mai mari ) de fiecare data cand incercam sa scapam printr`o crapatura in gard, ne dam seama ca si crapatura aia, are gratii. Si incercand sa fugim, sa scapam, ne`mpiedicam in viata, in ziduri, si cand am crezut ca am gasit crapatura aia din gard, care ai trecut zidu, si dai de lumina, dai de mai bine, te`mpiedici in gratii.
Te`mpiedici in gratii, si daca totusi ai reusit sa treci de gratii, daca se intampla in viata asta numita labirint, sa gasesti in zidu ala inalt o crapatura cat de mica, acoperita de gratii, care culmea, ai reusit sa iesi, sa stii ca te trag inapoi niste lanturi. De unde stiu? Pentru ca te`am vazut acolo si pe tine, si pentru ca de acolo vin. De unde stiu ca te trag inapoi lanturile? Pentru ca si pe mine ma trag, de unde stiu de lacrimi? Pentru ca suntem toti oamenii, si daca nu avem lacrimi pe`obraji, au sa ne curga.
Pentru unii, toata viata au sa fie blocati sau la al doilea punct, sau la al treilea sau la ultimul. Important e daca ajungem la ultimul, sa ajungem cat de repede, si sa ajungem la lacrimile de sfarsit de drum. Care drum? am zis drum, n`am zis labirint. Si`aici viata se imparte in doua drumuri, cai, si este o singura cale, toate celelalte duc la pierzare. De unde stiu? Stiu.
*Daca ai sa alegi calea lacrimilor de sfarsit de drum, acelui drum, de fapt a acelei cai care duce in locul pregatit de Isus,(daca vrei citeste un post sau doua mai vechi.) n`ai sa regreti. De unde stiu? Stiu.
Despre cealalta cale n`am sa iti vorbesc, esti deja acolo, stii unde te afli, e`un loc tare adanc, deprimant, dezamagitor, din toate directiile, si din toate partile, de la toti pe care ii afli acolo, primeste dezamagiri. Renunta la calea asta.
Eu am ales. E greu, dar cu El se merita. Tu ce alegi ?
speranta sau credinta?
M`am gandit de cateva zile si... Mi`am dat seama ca, romanii traiesc cu speranta. speranta zilei de maine. se trezesc cu gandul "sper ca azi o sa fie mai bine, si sper ca azi ...." Si apoi, vine seara, si se duc inapoi la culcare si zic, "sper ca maine.... maine o sa fie mai bine si maine sper sa..." Si vine si maine, si o lungim poate toata viata asa. Si poate nu numai romanii, dar noi suntem tipicul omului care traieste cu speranta. Da ce suntem noi? Noi nu suntem romani, si daca traim in alta tara nu suntem nici cetateni a tarii aceleia.
Crezi ca esti american? Sau spaniol, irlandez? Sau austriac? Nici macar atat. Suntem cetatenii cerului, atat timp cat lasam speranta sa moara si traim prin credinta. Atata timp cat credinta noastra`i ancorata in Cristos. Atata timp cat credem ca El ne da izbanda. Atata timp cat ne`am pus nadejdea in El. Atata timp cat credem in El, Isus. Singurul care`a parasit Slava si Maretia, si si`a dat viata pentru noi. Nu era un simplu om, si daca era un simplu om, nu`si dadea viata. Nu si`ar da nimeni viata nici pentru fratele lui.
Credinta? Ce`i credinta? E`o incredere neclintita in lucrurile care nu se vad. Si daca invatam sa traim prin credinta? Si daca invatam sa traim in Hristos? Sa traim prin El. Care ne promite viata vesnica, doar prin El, "nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine" care ne da ajutorul Lui, neconditionat, "in lume veti avea necazuri, dar indrazniti la Mine, caci eu am biruit lumea", si care ne promite revenirea Lui, "Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi." Si ne va duce in Imparatia Sa "Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi".
Suntem chemati sa credem, nu sa speram "Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit." Nu scrie cine va spera si se va boteza, Dumnezeu nu ne cheama sa speram, El ne cheama sa credem. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută."
Stau singur de cateva saptamani. Mai ies din cand in cand din casa, la o plimbare cu bicicleta. Ce`i mai trist, ca mi`am pierdut simtu scrierii, si nu mai am chef sa scriu nici macar doua cuvinte frumoase. Lumea asta realista. hmmm...
Hai viseaza cu mine... inchid ochii ziua in amiaza mare si visez atata de departe,ca atunci cand ma trezesc imi trebuie cinci minute sa imi revin sa imi dau seama unde sunt. glumesc. asa departe nu visez. si totusi visez. Uneori imi doresc sa fi aici langa mine, poate am visa impreuna, poate n`am mai visa. Poate de`aia visez, imi doresc sa fi aici sa te tin in brate, sa`ti simt inima cum bate lang`a mea, sa stau noaptea sa te privesc cum dormi, si`n fiecare suflare o noua speranta sa rasara. Vise :)) spulbera`mi visele si lasa`ma sa mor incet pe marginea gandurilor mele uitate de mult de mine.
Mi`am ascuns si ultima suflare de viata undeva departe, traiesc cu speranta din privirile tale pe care mi le aduc aminte din cand in cand, pe care inca mai simt cuprinzandu`ma cu caldura atunci cand stau pe geam si privesc cum apune soarele. Unde ai fugit? Unde esti?
Imi dau seama acum cand scriu ca tu esti de fapt o iluzie a tot ceea ce vreau eu de fapt, ca nu existi si ca tot ce`am scris despre tine e doar gandul a ceva perfect, a unei iubiri nepamantene, a unei iubiri care se petrece in lumea basmelor, in lumea Luceafarului, Eminescu, si parca, mai realist e Bacovia prin stilul lui morbid, gri, uscat si lipsit de viata. Dezamagit, pun pixul pe coala de hartie pe care incerc sa mai scriu cateva randuri, degeaba incerc sa le mai scriu, pun punct si incerc sa napastuiesc fiecare gand fiecare idee care imi vine in minte. Adu`mi aminte un psalm data viitoare cand te citesc. Cand vreau sa iti scriu, adu`mi aminte psalmul 45. adu`mi aminte pentru ce traiesc si ca ziua de maine nu`i nici macar de la rasarit pana la amiaza a mea.
Tu ai fost toata viata mea un vis frumos, iar eu am crezut in tine pana azi. poate ca o sa`mi aduc aminte de tine din nou, dar sper curand sa te uit, sa`mi aduc aminte de viitorul meu, in fiecare zi, un viitor pe care mi`l doresc de mult, la care am aspirat si care am crezut ca il am intins in fata, cand de fapt eram atata de departe de el. de EL, de Dumnezeu, m`am crezut atata de aproape, dar de fapt eram atata de aproape.
Lumea ce`ti da cu o mana, iti ia cu ambele maini, iti da doua palme, si cand abia te`ai trezit, iti mai da doua palme sa te nauceasca mai bine, iti mai da cu o mana, si apoi iara iti ia cu ambele maini ceva ce nu ti`o dat niciodata, o iluzie. Pana cand vrei sa te trezesti. Cand vrei sa te trezesti?
Imi sfasie incet, bucata cu bucata, din sufletul meu vrednic de neplata, imi smulge ultima suflare,si`mi ia ultimul dor, ultima rasuflare, imi stinge`ncet dorinta arzatoare, m`apleaca sub povara, m`apleaca`n lanturile grele..
Si simt cum sfasie si trage cu putere, cum fiecare dor din mine ma doboara, cum fiecare lacrima se stinge in focul ce ma arde, si fiecare lacrima, coboara peste mine, si tot ce`a fost o data…acuma nu mai este, si tot ce`am fost o data, acuma nu mai sunt.
Acum te las ca sa ma lasi sa mor, acum te las sa`mi spui adio, te las sa smulgi din mine orice amintire, si tot ce`i sfant in lumea asta pt mine, te rog, sa nu`mi cruti viata, te rog, smulge`o din mine, un singur dor daca mai am, sa fie pt tine…
Daca mai am un singur dor, ca eminescu, incet pe marginea apei as vrea sa mor….in linistea serii, in razele lunii, ce`mi mangaie inima de`atata vreme, in praful de stele, pe care`l calc in picioare de mult, si`n roua din racoarea diminetii viitoare, sa`mi spal ochii sa vad ultimul meu rasarit. Apoi, apoi as vrea, sufletu meu sa se`nalte la ceruri… apoi as vrea sa mor de`adevarat, as vrea de`adevarat sa mor…
Dar mai intai, as vrea sa stii, ca in tot timpul acesta, eram cu gandul la tine….
Din flori de mucegai, incerc iuibire sa culeg, un virus mic ascuns in miile celulei mucede de vreme. Aplec privirea peste lupa, si'ncerc sa descifrez ceva, se inmulteste asa rapid, si parc'asa de repede se stinge. Asa de rpd se duce...
De ce ni'e dat sa stim iubirea?
De ce suntem si muritori, si dumnezei,
De ce'alergam spre infinit fara iubire, si tot ce stim, e despre noi.
De ce ne risipim duhul de viata, iubirea, fara ca sa dam din noi, fara sa imprastiem din razele'I, acelor care n'au gustat ca noi...?
De ce ni'e cerul nepatruns cand nu simtim iubirea; si ce ne face'atata de puternici,atunci cand impartim la doi atat de slabi cand tinem totul pentru noi.
Iubirea'I data sa se'mprastie, si cu cat dai mai mult, cu'atat ea se'nmulteste, cu cat incerci s'o dai la altii ca sa scapi, cu'atat mai mult ea vine inapoi.
Ca rasaritul unei stele noi, ca razele de soare din apus, incerci sa stingi cu noaptea soarele, si luna vine inapoi. Si'apoi cand vrei s'apui iubirea lunii, cu dragostea de ne'invins, apare soarele'n zenit, si'aduce inapoi ce n'are luna, si luna scapara cu praf de stele peste muritori, aduna iar dureri si inimi impietrite, aduna inime zdrobite, si'acelea care sufera'n taceri. Taceri ce rup in tine sufletul, despart de trup, mai tot ce'I omenesc, te lasa gol, sfarsind in mari dureri, dureri ce nu le poti simti in trup, acelea care inima si sufletul le intelege, care nu iarta nimic omenesc, nimic ce e din Dumnezeu, ce'are suflare si viata.
Daca in mersul tau fugar, cu pasi rapizi si mari, daca doar din greseala, ai sa te'mpiedici in simtiri si'n gandurile mele, sa stii ca tot ce'I pt tine e'ascuns adanc 'launtrul meu, si tot ce'I mai frumos in mine, nu'I pe pamant, ci sta ascuns in razele de luna, in rasaritul soarelui, iar noapte sta sa curga printre stele, sa stie care e secretul lor, si moare cate'un pic, cand nu esti langa mine, cu fiecare stea ce'si canta de plecare, cu fiecare stea ce da ultim raza, rece, inspre cer dinspre abis, ce'ncalzeste inima unui om muritor, muribund...
Sa stii, ca daca maine pleci, inima mea pleaca cu tine, sa stii ca tot ce'I azi viata'n mine, in marea de valuri lovind catre stanci, zdrobindu'se'n ganduri manjite pe'obraji, cobora'n mormant, trupu'mi umil, cu gandul la tine.
